Faptul că între factorii psihologici şi bolile dermatologice există o relaţie nu este deloc o noutate. Pielea şi sistemul nervos central împărtăşesc o serie de hormoni, neurotransmiţători şi receptori şi se dezvoltă din aceeaşi structură embrionară (Picardi & Abeni, 2001). Cu toate că ştiinţa a progresat enorm în ultimele decenii, atât în domeniul dermatologiei, cât şi în cel al psihologiei, această relaţie nu este, încă, bine cunoscută. Şi nici uşor de descoperit.

Există mai multe situaţii posibile în care afecţiunile dermatologice şi cele psihologice se pot afla în relaţie strânsă. Prima dintre acestea se referă la cazul în care pacienţii cu afecţiuni psihiatrice acuză simptome dermatologice autoinduse (ex. automutilare, iluzii legate de piele, hipocondrie). Al doilea tip de relaţie este cel în care anumite boli (ex. lupus eritematus, porfiria) prezintă simptome atât psihologice, cât şi dermatologice. Apoi, o a treia situaţie este cea în care medicaţia administrată pentru probleme dermatologice induce efecte secundare psihice. Viceversa, medicamentele psihotrope (ex. litiumul, anumite antipsihotice) pot afecta pielea. A patra situaţie se referă la simptomele psihice prezentate de pacienţii cu boli dermatologice ca reacţie la desfigurare, stigmatizare socială. În fine, al cincilea caz este cel în care stresul psihologic poate acţiona ca factor precipitant în declanşarea sau agravarea unei boli de piele. (Picardi & Abeni, 2001). Ultimele două sunt cele care vizează vitiligo.

Ce s-a studiat până acum în psihodermatologie cu privire la vitiligo?